Ma trezesc umbland pe plaja, fara tinta, imbracat cu niste pantaloni pana peste genunchi, dintr-o panza aspra, legati la mijloc cu o bucata de sfoara. Nu vreau nimic. Nu-mi pasa de “prietenii” mei. Toti sunt cam de varsta mea, intre 15 si 17 ani, dar mi se par prosti, stupizi, galagiosi, tot ce stiu este sa se imbete, sa fumeze iarba uscata si sa umble dupa fete. Nu mai vreau sa stau cu tata si cu surorile mele. Singura fiinta din lume de care aveam nevoie, mama, a murit cand aveam cinci ani. Nu inteleg cum n-am murit si eu atunci, in fiecare zi ma gandesc la asta… cum pot sa traiesc, sa respir, fara mama? Nu mai plang, dar am plans ani in sir… Acum nu mai conteaza nimic… si un gand imi da tarcoale… e atat de simplu sa scap de viata asta fara sens…. Aici pe insula, nu e nimic de facut. M-am saturat sa traiesc asa. As vrea sa gasesc curajul sa plec intr-o zi inot, spre soare. Si sa inot pana ajung la el…

Insula noastra e mare. Eu n-am fost, dar batranii spun ca iti ia mai mult de o luna sa te intorci din celalalt capat al ei. Vin la mal in fiecare zi. Am locul meu, departe de sat, langa uriasul palmier prabusit la furtuna de acum cativa ani. Mi-am facut chiar si un culcus acolo, nu stie nimeni de el. Adevaratii mei prieteni sunt nisipul, copacii astia uriasi si apa… e apa cat vezi cu ochii. Uneori, in zilele senine, parca la orizont s-ar zari ceva ca niste valuri care se inalta, dar nimeni nu stie ce este acolo. Eu am auzit de la unchiul Fauiki, care stia si el de la bunicul lui ca acolo, departe, este o insula atat de mare, incat daca pasesti pe ea, uiti de marea noastra. As vrea sa stiu mai multe, dar cum sa fac asta cand tata nu ma lasa sa stau de vorba cu batrana Jaimia, ea stie multe si mie mi-ar spune…

Si pasesc din nou in timp…. De data aceasta ma vad batran, Tawhiri este la fel de inalt si subtire ca pe vremea adolescentei. Am parul alb. M-am insurat, tata a aranjat casatoria. Rewa era frumoasa, dar nu m-a interesat. Avem copii mari, dar nici ei nu ma intereseaza, sunt distant si vorbim rar. Traiesc pentru copii din comunitate. Sunt invatator. Copiii ma iubesc, inventez jocuri pentru ei. Ii invat sa fie liberi in suflet. Am uitat de mama, rar ma mai gandesc la ea. Sunt cu copii pe plaja, ii invat sa aprinda focul. Azi bate vantul, asa ca e o zi tocmai buna pentru invatat.

Si ultimul pas… ma vad in momentul in care trebuie sa parasesc acest plan si sunt surprins. E atat de multa lume langa mine. Rewa plange. Copii sunt toti acolo. Si toti nepotii… Nu m-as fi asteptat sa fie atat de multi. Si ma uit la sentimentele si emotiile pe care le iau cu mine: in primul rand, o inima impietrita. A ramas asa de la moartea mamei. Nimic n-a mai reusit s-o inmoaie. O parte pare putin mai colorata si-mi dau seama ca asta s-a intamplat de cand am inceput sa am grija de copii comunitatii, dar nici ei n-au reusit sa-mi aduca inima inapoi la viata. Ma uit din nou la Rewa cum plange, stiu ca nu i-am fost de niciun ajutor in viata asta si nu inteleg… Ma uit la copii nostri, ei sunt seriosi, doar fata cea mica are o lacrima in coltul ochilor. Oare ce-as fi putut face pentru ei? Mai iau cu mine iubirea fata de lumina aurie, apa sarata a marii, nisipul fin si mai ales fata de vant. Mai iau cu mine tot ce m-au invatat unchiul Fauiki si batrana Jaimia. Si iubirea fata de copii…

Langa mine apare ghidul, ma invaluie cu lumina lui plina de iubire si dintr-o data am un sentiment familiar. La fel era langa mama… Si secunda de intelegere ma inghite cu totul. Asta a fost lectia, intelegerea noastra. Eu trebuia sa invat sa stau pe picioarele mele, sa fac fata vietii cu propriile forte, sa aduc, ca si mama, lumina si iubire in jur. In schimb eu mi-am pastrat inima impietrita ca pe un stindard, n-am renuntat la ea decat in momentul in care am parasit corpul. Da, aici si eu sunt lumina si iubire, dar ar fi trebuit sa fiu asa si acolo, in viata langa ai mei.

Si-mi refac viata intr-o clipire. Ma duc inapoi la momentul ceremoniei. Mama m-a lasat. Sunt plin de jale, un baietel de cinci ani… Dar timpul trece si eu cresc. Sunt un adolescent cu corpul subtire, dibaci si iute. Imi place sa rad si sa fac glume. Nu-mi place sa muncesc ca toti ceilalti, asa ca ma duc pe langa batrana Jaimia sa invat. Oooooo, cate stia… Si am hotarat ca eu voi avea grija de copii comunitatii. Si derulez viata ca pe un film. In lumina noii intelegeri se schimba culorile vietii mele, ma vad cum stralucesc si imprastii in jur stelute…. Vad cum oameni simpli vin la mine sa-mi ceara sfaturi si ajutor. Vad cum vin la mine sa-i alin. Simt cat de mult pretuiesc putinele mele cuvinte.

Tawhiri si-a recunoscut menirea si in timpul vietii – de a avea grija de copii – insa durerea pe care a ales s-o pastreze in suflet i-a impietrit inima si n-a transmis toata acea lumina a iubirii pe care se angajase s-o dea mai departe. Asa ca a trecut prin experinta pana cand a inteles. Iar in ultima viata in care a trecut prin aceeasi incercare a ales sa caute lumina, s-o inmulteasca si s-o dea cat de departe poate… A inteles ca durerea din suflet nu este reala, ca nu ne despartim niciodata de cei pe care ii iubim, ei sunt totdeauna langa noi. Si ca singura, unica misiune pe care o avem in viata noastra pamanteana este sa iubim – mereu, pe toti cei care apar langa noi.

Va iubesc! Sunteti iubiti! Sa iubiti!

Sylvie

Advertisements